Mad Men Me

via midori.

GQ iulie

Un domn cu clasă

Născut acum aproape jumătate de secol într-o familie de profesori universitari și departe de a fi vreun mascul alfa sau vreun fioros sexos, Colin Firth mustește de clasa și eleganța britanice prin toți porii.

În cele mai recente filme ale sale, Firth a ales să construiască două personaje ce-i confirmă statutul de gentleman: un profesor care încearcă să supraviețuiascaă decesului soției în "Genova" și un aristocrat sufocat de canoanele vremii în "Easy Virtue / Secrete din trecut".

Clasa italiană



Genova, cu străduțele ei înguste și întortocheate, cu elemente disturbante (a se citi "oameni") care ți se bagă în suflet și se iau de tine la fiecare pas pare să fie, totuși, locul perfect unde te vindeci de moarte - Joe, personajul lui Firth, evadează aici ca să scape de calvarul provocat de decesul soției într-un accident de mașină. În această lume nouă, predă engleza la universitate, are grijă de fiicele sale și își circumscrie acțiunile la afirmația unei studente italience de care se va lăsa, ulterior, cucerit: "noi, italienii, știm să ne distrăm, nu ca voi". Orașul - ca și oamenii de aici - e puternic romantizat, dar nu te poți împiedica să concluzionezi că unele clișee au ajuns clișee tocmai fiindcă sunt adevărate - da, Genova vindecă, da, italienii copleșesc prin pofta lor de a trăi și da, viața merge înainte, mai ales dacă ești într-un loc în care te poți îmbogăți sufletește.

Filmul curge lin până în momentul când te trezești că tresari din încordarea relaxată, din cauza camerei lui Michael Winterbottom care parcă înțepenește și așteaptă reacția de la privitor, nu de la personaje. Cadru cu cadru, filmul facilitează saltul privitorului de la poziția de simplu observator la aceea de agent de reacție, afundându-l adânc în poveste.

Dacă Joe încearcă să reziste prin putere și tandrețe, fetele, în schimb, caută moartea - cea mare n-are nicio problemă să meargă în mașini cu iubitul în stare cel puțin euforică sau să facă slalom pe scutere prin tuneluri în cam aceeași stare, iar cea mică dispare brusc, are viziuni cu mama moartă, retrăiește accidentul la care a fost martoră și îl ilustrează prin desene.

Trauma îi face pe cei trei să se îndepărteze unul de celălalt la nivel emoțional și să-și caute salvarea în brațele altora, dar Genova e elementul care îi apropie. Orașul rămâne - culmea - cel mai uman personaj dintre toate. Adăpostește, oferă refugiu și alinare, facilitează "întâlniri" cu cei din lumea de dincolo și o serie de experiențe care ajută protagoniștii să evolueze, să iasă din încremenirea pe care durerea o aduce cu sine: stângaci, Joe se lasă ”domesticit” de o studentă, fiica sa cea mică se apropie de o veche prietenă a tatălui, iar cea mare își descoperă sexualitatea tot aici.

Pentru că plotul e simplu, frumusețea melancolică a orașului se concretizează mai ales prin stările personajelor, care sunt transpuse, etapizat, într-o atmosferă de o frumusețe desăvârșită pe care o surclasează numai eleganța caracterelor acestora.

Clasa britanică



"Easy Virtue" este – vă promit! - cel mai fermecător, amuzant, viu și plin de va-va-voom film pe care îl veți vedea pentru multă vreme de-acum încolo. E o ecranizare după o piesă de Noel Coward - cel care a inventat, practic, conceptul de "britishness" în secolul XX.

Personajul Jessicăi Biel pică în casa familiei Whittaker ca nuca-n perete. Cu părul ei blond (o nuanță urâtă, ce-i drept) și înfoiat, cu cerceii ei din altă lume, cu pantalonii atât de avant-garde și cu mașinile ei de două locuri, e un element american disturbant și sarmant în cea mai scorțoasă și britanică familie posibilă, care o respinge instantaneu - evident, cu excepția membrilor de sex masculin agasați de cleveteala feminină și blazați în cel mai postbelic mod cu putință.

Veți regăsi o Kristin Scott - Thomas ciudată în rolul soacrei înăcrite care nu-și acceptă nora - cu siguranță, erau o grămadă de alte actrițe care puteau fi și mai afurisite în rol. Pe de altă parte, Jessica Biel se achită cel puțin onorabil de datorie. Greu de crezut că a făcut "Easy Virtue" după "Al șaptelea cer / Seventh Heaven" și eșecul de proporții epice care a fost "Stealth".

Colin Firth, însă, îmbracă, așa cum îi stă bine și îl avantajează, o haină a naturaleții elegante - e singurul om care o place cu adevărat și o apără pe intrusă de scorpii. Gestul său final - deloc neașteptat, dar imprevizibil - îl scoate din galeria rebelilor pasivi care cel mult sporovăiesc despre schimbare, dar acționează - și îl aduce printre razvrătiții care au curajul să-și caute fericirea, fie chiar și în al doisprezecelea ceas.

Iar dacă mai țineti minte "Jurnalul lui Bridget Jones", trebuie să recunoașteți: puțini domni pot purta un oribil pulover cu reni arborând o seninătate și o lipsă de ostentație atât de irezistibile ca personajul lui Firth, Mark Darcy. Go Colin!

before up, it was partly cloudy

mi se face dor uneori sa vad filme la fel cum mi se face sa stau cu picioarele goala in iarba verde si cu nasul intr-un castron cu cirese reci. sau la fel cum mi se face dor sa-mi amintesc cu amaraciune de un barbat pe care l-am iubit degeaba acum multi ani.

deci: o poveste frumoasa si calda, fara sa fie o animatie de sta matza-n coada - up!. de vazut si asta.

iar din categoria "duminica inima da in clocot", o poveste cu phillip seymour hoffman [da, iar], ethan hawke si marisa tomei, in regia lui sidney lumet - before the devil knows you're dead - great heist film, exact genul meu [adica unul dintre ele], strasnic!


si o poveste biografica (a poetului reinaldo arenas) de julian schnabel: before night falls cu javier bardem, diego luna, sean penn, ba chiar si johnny depp. mai frumosa si mai umana decat milk pentru ca totul e justificat prin arta, dragoste si pofta de viata.





am atat de putin timp la dispozitie pentru vazut filme, incat vreau weekenduri de filme, nopti de filme, zile de filme, ore, minute, clipe de filme si poate chiar si perioade cu filme non stop, daca s-ar putea. trouble is, though, nu-mi prea mai convine... sa le vad singura.

tender is the might

daca te uiti la synecdoche, new york fara sa stii [presupunem prin absurd] cine l-a scris, te prinzi dupa max 20 de minute. why, it's charlie kaufman, the enticing dwarf! adica omul care a fost john malkovich, care a furat orhidee si care a avut curajul sa scrie pentru jim carrey, curaj pentru care as vrea sa-l felicit personal lol.

ce am decriptat eu in film:

- regizorul ca superputere dictatoriala [dumne]zeiasca - 'miscatorul nemiscat'

- fiinta ca suma a complexitatilor fiintelor care-l inconjoara - personajul lui phillip seymour hoffman e toti ceilalti

- arta ca redare a sinelui - all artists are self obsessed, egotistical narcissists - so what else is new:): there are nearly thirteen million people in the world. none of those people is an extra. they're all the leads of their own stories. they have to be given their due.

- 'solutia / reteta' pentru nasterea unei capodopere e confundarea vietii cu arta, sau macar dizolvarea granitei dintre cele doua

si un fragment din cronica lui michael phillips de la chicago tribune, care a sintetizat superb parte din ce am simtit si eu cand am vazut filmul: Now and then, though, you encounter a film roomy enough to walk around in, like an art installation. It might get you vexed, or lost. But you might work your way out of the labyrinth to find yourself shaken up and genuinely moved by the experience. “Synecdoche, New York,” the new film from screenwriter and first-time feature director Charlie Kaufman, has provoked an astonishing variety of responses from those who have walked around in it. Fabulous. Worst film ever. Spellbinding. Like listening to paint dry, while watching someone else watch paint dry. It’s an imperfect sprawl, steeped in the juices of artistic torment, romantic nostalgia, a mordant sense of humor and a landscape of “vague regrets and vaguer hopes,” as one character puts it.

romania has scored. yet again.

il iubesc foarte tare pe corneliu porumboiu si sunt de parere ca a fost sau n-a fost e unul dintre cele mai bune filme romanesti facute vreodata. daca nu chiar cel mai bun. pentru el i s-au acordat doua premii la cannes.

aseara, porumboiu a mai luat inca doua, "un certain regard" si premiul federatiei internationale a presei cinematografice pentru politist, adjectiv.

in +, dupa ce a castigat concursul de scenarii hbo de anul trecut, ioan antoci a castigat si premiul scripteast pentru scenariul cainele japonez, care va fi produs de libra film, compania sotiei lui tudor giurgiu, oana bujgoi.