~ Here be spoilers ~

Monday, December 15, 2008

GQ, ianuarie - februarie 2009

Vin. La orice oră.

Ele îl prețuiesc, ei îl disprețuiesc. Sau era invers? Probabil că adevărul e undeva la mijloc. Eu însă sunt de părere că Vin e un tip pe cinste si vreau să vă povestesc de ce.

• Vin Diesel s-a născut în Rac – o zodie excelentă. De ce? Chris O'Donnell, Meryl Streep, Harrison Ford, Kathy Bates, Lindsay Lohan, Liv Tyler, Pamela Anderson, Tom Hanks, Will Ferrell, Sandra Oh, Forest Whitaker, John Cusack, Anjelica Huston, Kevin Bacon, Robin Williams, Tom Stoppard sunt cu toții Raci.

• Din fericire pentru noi toți, tatăl său vitreg (profesor de teatru) și mama (psiholog) l-au sprijinit și impulsionat să intre în lumea actoriei.

• A fost un rebel încă de mic. La 7 ani, a încercat să vandalizeze, împreună cu prietenii, teatrul în care se juca o piesă pentru copii, dar directoarea le-a oferit câte un rol tuturor celor din gașcă.

• S-a lăsat de facultate ca să scrie, regizeze, producă și joace într-un film de scurt-metraj (“Multi-Facial”, 1999), care a fost foarte bine primit la Cannes și a atras atenția lui Steven Spielberg. Acesta i-a oferit un rol în ”Saving Private Ryan”, în 1998. Tot scurtul i-a adus și posibilitatea de a fi voice over în filmul de animație “The Iron Giant” (1999), iar restul… e deja istorie.

• Ca să facă rost de bani pentru filme, a fost breakdancer, a vândut becuri, iar la 17 ani era bodyguard prin cluburile new yorkeze. Tot în această perioadă și-a schimbat numele real în Vin Diesel. “Vin” pentru că e o prescurtare a numelui său de familie, iar “Diesel” fiindcă e o trimitere la energia sa inepuizabilă.

• Următorul său film, “Strays” (1997) a fost foarte bine primit la Festivalul de film de la Sundance. Vin a scris și un sequel la acest film, "Doormen", bazat pe experiențele sale din perioada când a fost bodyguard – pe care încă nu a avut ocazia să-l realizeze.

• Dacă te-ai înveli în vocea lui, ai putea să petreci câteva zile la poli, fără să dârdâi.

• Arată ca un vis frumos, dar nu pune mare preț pe asta și e beneficiarul unui pronunțat simț al ludicului.

• E un tip care nu s-a luat niciodată prea în serios. Eroii de acțiune pe care îi interpretează au întotdeauna umor, dar reușesc să nu cadă în penibil și ridicol.

• E mândrul proprietar al unui Mastiff italian. Un bărbat care iubește câinii – ce poate fi mai sexy de-atât?

• Joacă “Dungeons and Dragons” de 24 de ani și e fan “World Of Warcraft”.

• Are origini exotice, care uneori l-au împiedicat să obțină rolurile dorite. Compania sa de producție se numește “One Race”.

• A fost la un pas de a fi protagonistul din “Hellboy”, dar regizorul Guillermo del Toro a fost de părere că Ron Perlman e perfect pentru rol.

• S-a certat cu John Frankenheimer și a părăsit, astfel, platourile de filmare de la “Reindeer Games”, pentru că “nu poate juca în ceva ce nu crede”.

• S-a îngrășat 16 kilograme pentru rolul din “Find Me Guilty” (2006). Arta cere sacrificii!

• Are o fetiță în vârstă de 7 luni, despre care declară ca e cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată și ca ea i-a scos la iveală latura tandră.

• După succesele “Pitch Black” (2000), “The Fast and the Furious” (2001), “xXx” (2002), “The Chronicles of Riddick” (2004) și “A Man Apart” (2003), a demonstrat că e mult mai mult decât un pachet arătos de mușchi, interpretand magistral rolul unui mafiot italian - Sidney Lumet l-a distribuit în “Find Me Guilty” (2006).

• În acest an, Vin joaca în “Babylon A.D.”, un film de acțiune în buna tradiție a producțiilor cu care a obișnuit fanii genului.

• La capitolul proiecte cinematografice, are în pregătire un lung metraj de animație, o continuare la “The Fast And The Furious” și rolul principal din “Hannibal The Conqueror”, pe care îl și regizează.

• În ceea ce privește viața sa personală, actorul a declarat că “respectă un cod al tăcerii” bazat pe discreție și bun simt.

Cum să nu-l iubești pe Vin?

Sunday, November 2, 2008

sisif.ro

Surprize ale vârstei târzii: "Broken Flowers" / "Flori frânte"

„Sherry m-a părăsit. Nu-mi pasă. Nu mă doare. Nu trebuie să mă doară. Am îmbătrânit. Îmi pare că viaţă trece pe lângă mine şi… Dar şampania o pot bea singur, la fel cum singur mă pot bucura de ce am, de flori, de desene animate, de muzică, de bani. Am avut mai multe femei decât am simţit nevoia, mult mai multe femei decât ar fi putut avea cineva cu succesul şi poziţia mea. E târziu. Am prea mult timp la dispoziţie. Mă plictisesc. Mă plictisesc? O, nu, Winston. Winston, din nou. Dacă tot are o familie fericită şi o pasiune care-l acapareaza, n-ar putea măcar să mă lase dracului în pace? Văd că am devenit nedrept şi maliţios, mai nou. Ce vină are bietul meu prieten? Corespondenţa... O scrisoare pe hârtie roz? Bătută la maşină? Într-un plic roz, cu adresa şi numele meu scrise cu cerneală roşie? Nesemnată? Ce-i asta? Am un copil... Am un copil?!“


…şi începe călătoria lui Don Johnston (Bill Murray), magnat al industriei IT şi Don Juan decrepit, planificată fiind, în cele mai mici detalii, de prietenul său Winston, pasionat de mistere detectivistice.

Pendulând între blazare, certitudini, convingerea că totul e o farsă de prost gust şi aceea că, într-adevar, e tată, Don îşi reîntâlneşte trecutul, revăzând patru femei dintre care una ar fi putut să fie mama fiului său. Singura care pare încântată de aducerile-aminte e Laura (Sharon Stone). E şi normal, e cea mai superficială, uşuratică şi instabilă dintre cele patru. Dora (Frances Conroy), Carmen (Jessica Lange) şi Penny (Tilda Swinton) par a-i păstra o amintire cel puţin urâtă lui Don. Complet debusolat de eşecul investigaţiilor (deşi în fiecare caz descoperă clue-urile esenţiale pe care Winston îl sfătuise să le caute – obiecte de culoare roz şi o maşină de scris), Don ajunge, în cele din urmă, să suspecteze un tânăr necunoscut că ar putea să-i fie fiu, proiectând asupra sa o gamă de atitudini pe care nu le experimentase niciodată.

Câştigător al marelui premiu al juriului la Festivalul de Film de la Cannes din 2005, noul film al lui Jim Jarmusch surprinde plăcut cu imagini de o delicateţe singulară, minimaliste şi pure, care amintesc de Lost in Translation al Sofiei Coppola. Cadrele lungi, fixe, şarmul lui Bill Murray, umorul fin al replicilor, episoadele rotunde ale întâlnirilor, deloc disparate, structurate solid, cu concreteţea unor piese de puzzle, coloana sonoră cu accente melancolice şi languroase fac din “Flori frânte” o bijuterie care decorează suflete. Pentru că Don Johnston, un egoist mediocru care merită să fie singur, omul cu un destin banal de amar, vidat emoţional, aparent detaşat de orice circumstanţă care i se arată, pretinzând că se află, cumva, deasupra lucrurilor, ei bine, Don eşti tu, eu, el, ea. Sau vom fi.

Flori frânte/Broken Flowers – 2005; regia, scenariul şi productia: Jim Jarmusch; cu: Bill Murray, Jeffrey Wright, Sharon Stone, Jessica Lange, Frances Conroy, Tilda Swinton, Julie Delpy, Chloë Sevigny.

Saturday, October 11, 2008

GQ Romania, nr. 0, octombrie 2008

Dragoste la vedere

Ai iubi o femeie care îţi face zile fripte? Care te ameţeşte, te provoacă şi te bagă în bucluc? Neil o iubeşte. Iar Violet are grijă să aţâţe focul. De aici rezultă o poveste de dragoste fără baloane şi sirop, doar cu răpiri, înscenări, infractori şi multă adrenalină. În „Detectivi de cartier“ nu e loc de plictiseală.

Dragă Neil,

Dacă te pun sub lupă, văd un împătimit al filmelor care n-are nici cea mai mică idee că viaţa lui va deveni în curând unul. Preferi clasicele, mai ales aşa-zisele filme noir. Pe lângă tendinţe voyeuriste, mai ai şi un centru de închiriat filme. Te simţi un mic John Cusack în „High Fidelity”, nu? A, să nu uit: ești accesorizat cu o iubită hilar de falsă şi de superficială. Noroc că v-aţi despărţit după ce plătiseşi chelnerul să toarne peste ea un pahar cu apă, doar ca să vezi cum reacţionează.

Dar „un împătimit” e deja culmea eufemismului. Tu oricum trăieşti prin filme. Când ne-am întâlnit prima oară, în centrul tău de închirieri, am minţit că am pe cineva bolnav, iar tu mi-ai răspuns că nu-mi poţi face o recomandare decât dacă îţi spun ce fel de boală are. Ca să nu mai zic că amicii tăi aruncă o privire unei casete derulate aproximativ până la jumătate şi fac pariuri legate de scena la care a fost scoasă din video player.

Puţin cam prea meticulos, nu crezi? E evident că la momentul respectiv aveai nevoie de o femme fatale cât mai atipică şi simpatică: eu!

Şi totuşi, cum te îndrăgosteşti de o femeie care nu împărtăşeşte pasiunea vieţii tale? Înlocuieşti pasiunea cu femeia... sau o laşi pe ea să te influenţeze. Respectiv, să te atragă din aventură în aventură, din conflict în conflict, să te aducă din pragul disperării în prag de moarte, o laşi să-ţi ia din mână lupa cu care priveai cele mai mici detalii din filme şi să-ţi dea un binoclu, ca să vezi bucăţi de viaţă reală.

Până să apar eu, te mulțumeai doar cu văzutul de filme, dar te-am învăţat că trebuie să şi faci ceva în privinţa lucrurilor pe care le vezi. Şi dacă ţi-am jucat renghiuri, ţi-am făcut farse, ţi-am trimis pe cap recuperatori falşi, mi-am înscenat propria răpire, te-am minţit că trebuie să mă salvezi din ghearele fostului care mă urmăreşte... toate astea au fost pentru că urăsc să mă plictisesc şi iubesc să nu te plictiseşti lângă mine.

Am fost vagă în privinţa identităţii mele ca să fiu sigură că misterul nu se spulberă nici dacă mă urmăreşti. Te-am provocat mereu pentru că doar aşa dragostea se instalează treptat şi pentru totdeauna. Oare nu știai că spionarea e actul suprem de afecţiune? Nu se mai practică de mult timp banalele și expiratele „ce zodie eşti? care sunt filmele tale preferate?” la primele întâlniri. Am ridicat voyeurismul la rang de condiţie a iubirii. Cu ajutorul meu, filmele au devenit viaţă.

Tu pasiv, eu activă. Tu observi, eu acţionez. Fiecare îl iubeşte pe celălalt. Totul a devenit un fel de „Jeux d’enfants”. Cap ou pas cap? Deja contaminat cu microbul antiplictiseală, ai ajuns mai înnebunit după aventură ca niciodată.

Dar ştii? În toate filmele noir la care te uitai tu, „la femme fatale” se dovedeşte a fi o scorpie care-l joacă pe degete pe protagonist, iar el e singurul care nu-şi dă seama de asta. Poate ar fi cazul să-mi iau definitiv picioarele la spinare, şi de data asta pe bune. Nuuu... nu deveni depresiv şi imposibil. Cum ai putut să crezi, fie chiar şi pentru o clipă, că de data asta vorbeam serios? Te plac cu adevărat şi te provoc clipă de clipă pentru că nu vreau ca peste un timp să mă vezi ca pe un pantof vechi şi comod, cu care te-ai obişnuit atât de bine. La urma urmei, jumătate din viaţă ţi-ai petrecut-o printre personaje fictive – şi cine poate concura cu aşa ceva? Preferi cumva să te plictiseşti alături de o femeie banală sau să trăieşti cu sufletul la gură, mereu în alertă, cu teama să nu te trezeşti într-o zi fără mine? Vezi? Ştiam eu.


Am început cu vandalizarea unui magazin de filme. Consecinţele au fost fireşti: jocuri, rafturi răsturnate, alarme, poliţie, fugă, minciuni. Am continuat cu tot ce se poate mai fantast în materie de voyeurism. Şi n-o să ne oprim niciodată. Pentru că ne iubim pe bune. Suntem „Detectivi de cartier”*.

Cu dragoste,

Violet.



* „Watching The Detectives“ - „Detectivi de cartier“ (2007), un film de Paul Soter, cu Cillian Murphy (Neil) şi Lucy Liu (Violet).

Tuesday, April 15, 2008

“maybe i’ll just sit here and bleed at you”

romance & cigarettes de john turturro. delicios. foarte colorat. nu ma-nnebunesc dupa musicaluri, dar n-aveam cum sa nu-i savurez pe james gandolfini, kate winslet, susan sarandon si steve buscemi intr-unul si acelasi film. kate e in acelasi timp fleshy & flashy, naturala & artificiala, carnala & vulgara. highlights: kate & james having noisy sex sau kate & susan having an even noisier fight intr-un magazin de lenjerie agent provocateur.

brick de rian johnson. premiat la sundance in 2005. angry, teenage gangsters make fabulous characters. asta e ceea ce s-ar numi un “not another teen movie”. e vandut sub taglineul “a detective story”, desi e mai mult de-atat. e filmat cu mare naturalete. imaginea e foarte curata, aproape sticlos de limpede. muzica e utilizata minimal, picura sporadic in urechi si, totusi, e disturbing. frumos de tot, nu seamana cu niciun alt teen movie / policier vazut de mine pana acum.

am mai vazut leaving las vegas, care m-a indispus profund din motive de probleme cu alcoolicii pe care le am eu. n-am putut nici sa empatizez cu personajele alea, intre care nu mi s-a parut a fi cine stie ce chimie si nici sa-mi fie mila de ele… cica ar fi trebuit sa-mi placa, e film mare, eu sunt mititica. well, tough.

the virgin suicides de sofia coppola, ecranizare dupa jeffrey eugenides - frumos, feminin, vaporos si sensibil. ca sofia.

samhain. uau. n-am mai vazut de multa vreme un film atat de catastrofal de prost. adica nu cred ca am vazut vreodata o asa carpeala care se vrea a fi film. din masochism, am vrut sa vad pana unde se merge si am rezistat pana la final. a, da, e cu chasey lain si jenna jameson. pentru fani. trecand peste monstruletii de cauciuc si carton pictat cu carioca, cadavrele de fetusi colcaind de ceva acuarele rosii, cadavrele de adulti sectionate transversal, instalate la mare arta intr-un protap, adulmecari de pungi cu silicon proaspat extrase pe viu sau strangulari cu intestine, cea mai draguta chestie e cartonul de final: “if you liked this movie, please consider buying the dvd when it comes out”. pai, mai baieti, eu consider ca ar fi bine sa va apucati de comertul cu varza, de exemplu. e mai onest din partea voastra.

mi-a amintit de madhouse, vazut mai demult. si asta e prost, dar nu intr-atat incat sa devina amuzant. si macar iti permite sa faci putin pe detectivul.

ceea ce nu s-a putea spune despre fragile cu calista flocicart, care e slabut si previzibil rau de tot.

wolf creek. nimic nou in seria “filme de rahat bazate pe intamplari adevarate”. mai bine o puneau de-un documentar pentru descopery.

Friday, March 7, 2008

umbre miscatoare. nae caranfil. si restul e tacere

”Unde s-a mai pomenit așa ceva? Un film lung de două ore!!!”

(Leon)


Cineva spunea despre “Restul e tăcere” al lui Nae Caranfil că “pân’ la urmă a ieșit un film autobiografic, și nici măcar, cât un film despre relația lui Caranfil cu producătorul. Who the fuck cares about that”. Well, I do. I swear to God, I do care. Și mai sunt câțiva cărora le pasă.

Am vrut să scriu despre filmul ăsta la cald. Pentru că așa merită. Da, în mod clar Caranfil “s-a scris pe sine”, cum se zice, dar mie mi-a placut chestia asta. Apoi, nu cred deloc că e doar despre relația lui Caranfil cu producătorul, ci despre dragostea lui pentru filme, despre “hobby-ul lui de pasiune”, dacă vreți. Mi-a placut destul de mult filmul per ansamblu, deși mi s-a părut ușor obositor.

Ca să scap de capitolul “cârcoteală și răutăți” de la bun început, vreau să spun că mi-am instalat o teorie. Regizorii români, pentru că de obicei fac filme în România și stau ani și ani să găsească bani pentru proiecte, au timp să croșeteze la scenariu. Sentimentul ăsta l-am avut la “Restul e tăcere”. Adică, pe bune, de unde să știi peste câți ani o să mai faci tu vreun film? Atunci vâri cât poți într-un sac neîncăpător, că poate data viitoare, dacă o să mai fie vreo dată viitoare, n-o să ai bani nici să umpli o sacoșică. Iar „Restul e tăcere” a costat enorm. Deci faci, nene, o complexitate și o stufoșenie pe care o montezi … complex!, într-un fel de orbecăie omu’ prin sală după energizant, lecitină, creieru’ partenerului de scaun și-alte alea. Și așa rezultă niste filme care au pretenția de grandios, care se vor a fi FILME MARI. Adică, gândiți-vă la “California Dreamin’” [nu că nu mi-ar fi plăcut!!!] sau “Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii”, care e un eșec din punctul ăsta de vedere. Sau dacă-i vorba de Caranfil, așa mi s-au părut și “Asphalt Tango”, și “Filantropica”, și “E pericoloso sporgersi”. Chestia funny e ca lui Caranfil i-a reușit de data asta: “Restul e tăcere” e un film mare pentru noi, aici, in Nigeria.

Prin prisma subiectivității mele, desigur, susțin că tocmai ăsta este unul dintre motivele pentru care (mi-)au plăcut “432″, “A fost sau n-a fost” sau “Moartea domnului Lăzărescu”: curate lună, limpezi ca lacrima, dezinfectate, fără a fi aseptice, deloc obositoare, închegate clar. Prefer minimalismul solicitant și care pune probleme unei desfășurări de forțe de tip Hollywood. Prefer oricând “Interview” al lui Steve Buscemi glumei proaste care e “King Kong” al lui Peter Jackson.

Scena mea preferată e când toată echipa se chinuie să-i explice regelui fudul de urechi rolul regizorului în facerea unui film. Și mi-a mai plăcut foarte tare Ioana Bulcă în Aristizza, biata de ea, care încerca să-și nemurească Phaedra ei cu ajutorul filmului lui Vizante, ca să-i aprecieze talentul și generațiile viitoare. Și cum camera urca pe fețele interzise ale echipei care voia să filmeze în ploaie, excelent. Dar m-a enervat Caranfil că l-a pus pe Claudiu Niculescu [Leon] să-și incendieze rolele de film. Când l-am văzut intrând în pivnița aia de colecționar m-am gândit în secunda doi, să vezi acu prăpăd. Le sparge, face el ceva, trebuie umpic de dramă gratuită, nu se poate, trebuie să-și dea cu stângu-n dreptul puțin. Bine, că până la urmă s-a justificat gestul prin pedepsirea sprâncenatei ăleia de Mirela Zeța [Emilia], asta-i altceva. Dar tot o găselniță gratuită mi s-a părut. O rezolvare-artificiu.

Marius Florea Vizante e excelent în comedii. De teatru vorbesc. L-am văzut, mi-a plăcut. Dar văzându-l și în ”Restul e tăcere” parcă-mi venea să-l înghiontesc: ”Hai, măi băiatu’, acum zece ani mă făceai să am dureri de burtă de râs, hai că poți, your middle name is ”simpatic”, străduiește-te, ai mâncat azi-dimineață?, hai că se poate, mai cu viață”… și tot așa.

În rest, mi-aș fi dorit să văd niște cadre mai largi, mai bogate, mai respirate [că până și câmpurile alea de la Vidinul simulat mi s-au părut înghesuite], ca să rimeze mai bine cu pretenția de compoziție amplă și grandioasă care se vrea a fi filmul. Cearta generalilor în rezervă pe rolul de regizor ad hoc mi s-a părut o aiureală gratuită, deloc amuzantă.

Apropo de make up-ul varză de care povestea cineva care a lucrat la film, urâțel de tot Niculescu cu ridurile alea de tip laba gâștii prost simulate, complet inexistente în real, din câte țin minte. Aiurea erau și perucile alea nefiresc de supergluiate. Și apropo de Niculescu… mă întreb… o fi văzut el “Wag The Dog” înainte de filmări? O fi stat el cu lupa pe Dustin Hoffman puțin? Așa ar fi fost drăguț. Îmi pare rău, dar faptul că am avut ocazia să-l cunosc în realitate nu mi-a dat voie să-l apreciez cum se cuvine în rol - îmi e profund antipatic.

Iar în concluzie, bravo Caranfil pentru că ai reușit să demonstrezi că iubești filmele și iubești să le faci. Domnilor, vă doresc. Să vedeți filmul, dar neapărat la cinema. Cu bilet plătit, da.