come on, sit down and make me miserable

blood diamond. complet pasabil. nu-mi imaginam ca n-o sa-mi placa deloc, dar nu m-a incantat cu absolut nimic. nu m-a sensibilizat povestea. jennifer connely nu mi-a placut niciodata. leo di caprio e tatic, ca aproape intotdeauna.

the covenant. un film despre cumming of age la teenage sorcerers, transferuri de putere, alea. nu pierdeti timpul.

freeway de matthew bright. daca nu e cel mai prost film cu pretentii din lume, atunci cu siguranta e in top 5. se vrea a fi o satira [sau cel putin asa sper. bright o fi vazut ceva de todd solondz? pe tipul cel rau il cheama wolverton, iar genericul de inceput are grafica de basm. literalmente. cum care basm? scufita rosie. little red riding hood. and who the fuck was hood, btw?]. o copilita abuzata de toate rudele ajunge ba la inchisoare, ba pe autostrada, ba in ghearele lupului cel rau si in cele din urma ajunge bine. reese, fata cu lingura, e atat de detestabila incat iti vine s-o apuci frumos de ceafa si s-o izbesti ritmic cu capul de primul perete intalnit in cale. kiefer sutherland si brooke shields, aproape la fel de penibili ca si reese, daca e posibil asa ceva. no feelings, no laughs, not a single thing.

big nothing. o comedie… insuficient de comica. de jean-baptiste andrea. cu [parca prea multe] twists & turns. foarte buni david schwimmer si simon pegg [impreuna].

free jimmy. o animatie despre un elefant de circ narcoman si ciudatii care graviteaza in jurul lui. mi-ar fi placut sa rad mai mult, dar nu e atat de funny pe cat pare. voci: woody harrelson, simon pegg, kyle maclachlan, david tennant.

behind the mask - the rise of leslie vernon. un mockumentary foarte funny pe alocuri. ideea e excelenta. basically, ce face un criminal in serie in timpul liber? da interviuri ca sa impartaseasca din experientele sale. cu metode, cu strategii, cu tot tacamul. filmul ar fi foarte tare daca finalul n-ar da cu el de gard rau de tot. de unde pana atunci nu se luase in serios nicio clipa, spre sfarsit se trezesc sa-l transforme din atipic in previzibil. de tot pacatul, vorba colegului azburiciu.

babel. interwoven stories, gen amores perros si 21 grams, in buna traditie innaritu. dar babel e un film care se vrea mare. si grandios. si pompos. pain, tragedy and hope are universal and global and shit. mi-ar fi placut sa fi exploatat mai mult povestea asiaticei. de bifat.

ocean’s 13. misto, atat cat e. nu se vrea nici mai mult nici mai putin decat ceea ce este: un film de popcorn cu barbati faini, in buna traditie cu care ne obisnuiseram. sa nu credeti cumva ca brad pitt e cel mai tare tip din serie. andy garcia all the way, baby!

black sheep. iata un film atat de imbecil, incat e pur si simplu magistral. in noua zeelanda sunt multe ferme. fermele au pajisti. pe pajisti sunt multe oi. oile ne dau noua multa carne, branza, lapte, oua si masline [hai, sa nu ziceti ca nu stiti ce-s alea masline de oaie]. dar trebuie sa ne dea si mai multe, asa ca, modificate genetic fiind, musca oamenii, care se modifica si ei. transformandu-se in oi insetate de sange. la ferma apare fratele stapanului care modificase oile, gata sa se confrunte cu fobia lui ovina. mai apar si niste unii care in timpul liber se ocupa cu protectia animalelor [cum ar fi o gagica practicanta de feng shui pe care o cheama experience]. uahahaha. nu, pe bune, chiar asta e povestea. o poveste de mare lol. oricum, filmul merita 80 de minute, m-am zguduit de ras.

harry potter and the order of the phoenix. crunta dezamagire. as putea sa zic ca e un film corect, daca s-ar fi chinuit sa fie mai putin pe langa carte si mai mult in ea. dar nici macar corect nu e. atata taiere la sange n-am mai vazut de la craciunurile din copilarie. david yates nu a lasat actorilor nici cea mai mica sansa sa straluceasca. da, stiu, n-a fost loc / timp / mod. pana mea, mi se pare un film facut doar pentru ca saga trebuia sa continue. zero accent pe rolurile episodice, care sunt esentiale in hp-uri [in carti, vreau sa spun]. copiii aia par ca s-ar chinui sa faca treaba, dar cand nu esti lasat, ce dracu poti sa faci. ma rog, l-am vazut acum doua zile in versiunea cam, ca nu mai aveam rabdare. cand ma duc la multiplex sper sa ma bucur macar de… decoruri… pffft.

sheitan. e facut de un tip dintr-o gasca de artisti [actori, regizori, muzicieni] care se numeste kourtrajme si care, gratie prietenului lor vincent cassel, a avut diverse contributii la multe filme in care a prestat anterior-mentionatul, cum ar fi seria ocean’s. filmul e o dementa superbissima si pastilata de horror-comedy, plina de simboluri si de aluzii la religie, globalizare, imigratie si mai cate altele. are sex, are compartamente tipice de teens trazniti, funny si intarziati, are scariness, are ritm, dinamism, emana vitalitate, are muzici, are de toate, totul garnisit cu o unda de grotesc induiosator. cassel e foarte-foarte tare in rol de ingrijitor lunatic de casa de la tara care se deda la ritualuri satanice.

cashback. un film surprinzator de frumos despre dragoste, tinerete, arta, frumusete si… ar mai fi chestii de zis, da’ stiti cum e, cand te-apuci sa vorbesti despre dragoste, totul devine o fiertura pentru pisici. mai bine va uitati la film, ca merita 100%.

black snake moan. samuel l. jackson si christina ricci sunt fuckin fabulous. a, e si justin timberlake pe-acolo. un film refreshing, foarte cu miez, despre cum se inlocuiesc oamenii atunci cand se duc la dracu. si despre incapatanarea de a-i imblanzi. lucrul care m-a impresionat cel mai mult a fost bunatatea [ma refer la ceea ce se numeste kindness of the heart] foarte bine dozata de jackson in construirea personajului. un film induscutabil de misto.

“what is your malfunction, you fat barrel of monkey spunk?”

stiti pps-urile alea vomitive care va vin valuri-valuri in inbox? cu pisicute dragute, frumusele, micute si dulcici? sau cu pozici sau pozulici cu ingerasi care au obrajori rozulii, bucalati si care iti vor indeplini cea mai fierbinte dorinta? pai bine. miss potter n-are nimic de-a face cu ele, desi asa ar putea parea. very charming bio of beatrix potter, autoare de carti pentru copii din anglia victoriana. un film ca o poveste, o poveste de film, o viata ca o poveste, ma rog, you got the picture. intotdeauna am zis ca renee zelwegger e o actrita data naibii. aici are tot un rol din alea de rebela voluntara, pe care le construieste ea atat de misto. ewan mcgregor si emily watson, very much enjoyable.

goya’s ghosts, foarte misto atmosfera si culori si imagine. cica lui milos forman i-a venit ideea pentru filmul asta cand se plimba prin muzeul prado. culmea e ca nu javier bardem joaca rolul pictorului, ci stellan skarsgård. sunt amandoi meseriasi, oricum. natalie portman e cea mai meseriasa, daca pot sa zic asa. mai joaca si vreo trei roluri in film, practic. deci ura pentru machiajul deosebito-spectaculos.

shawshank redemption, un film lung si bun, foarte pe gustul meu. de atmosfera, narativ, aspirational, dureros, uman, calm, cald, cu tim robbins si morgan freeman… chapeau bas!

california dreamin’ [nesfarsit]. nesfarsit de lung. credeam ca o sa ma plictisesc, dar n-a fost cazul. foarte tare maria dinulescu. cam nefiresti incadraturile scenelor de lupta [complet inutile, dupa parerea mea] dinspre final. montajul nu mi s-a parut deloc echilibrat, dar pe alocuri e exact cum imi place mie, cu taieturi dinamice. nici nu ma mir, avand in vedere circumstantele. m-am saturat de camera miscata, o fi avand ea o ratiune in economia filmului, dar efectul pe o panza de proiectie e mult prea stresant. a, da: cea mai misto scena de sex si cel mai frumos sarut pe care l-am vazut in filme de foaaarte multa vreme. pofticios, pasional, ultrasenzual, savuros. yum!

birth. duios. sensibilos. but wtf? daca ne-apucam sa facem un film lacrimogen, de ce sa nu-l facem cu toate siroapele necesare? adica de ce sa spargi scenariul cat de cat echilibrat cu twistul ala cu amanta, care copil e de fapt sotul, da’ stati asa, ca nu e? enervant. in plus, lui nicole kidman nu-i sta bine tunsa scurt, si-asa e prea scheletica.

cine gusta horrorurile si violenta de nivel vizual, sa faca bine sa vada [daca e in stare sa-l duca pana la capat] salò o le 120 giornate di sodoma de pier paolo pasolini. cica pasolini a fost ucis de nu se stie cine la scurt timp dupa terminarea filmului. asa opera, asa destin. mhehe. e un film de cacat. prin asta vreau sa spun ca scenele de scato abunda, nu altceva. niste fascisti libidinosi sodomizeaza virgini si virgine, in timp ce o babeta le canta la pian, iar alte babete consumate spun povesti ca sa-i excite. totul prin prisma fascismului. plictiseala si filosofeala duce la gore si la cazuri clinice. smooth! se simte ca lui pasolini i-a placut mult sade. mai un backdoor, mai o mama ucisa pentru ca nu lasa personajul sa se bucure de viata si asa mai departe. si cand s-a plictisit [nu-i greu sa te plictiseasca marchizul, daca ai citit "filosofia in budoar", inseamna ca ai citit si "justine" si tot restul, ca-s la fel], a facut un film dupa el. si apropo de ce discutam vineri noaptea, ce inseamna nuditate nonsexuala? de exemplu, niste unii care defeca si apoi sunt obligati sa ingereze, sau li se infuleca, rezultatul. cu greu imi pot imagina ceva mai nonsexual de-atat. poate o inmormantare? in rest nu stiu. ceea ce sigur stiu e ca in filmul asta nu e nimic erotic [nu ca s-ar fi vrut asta, nici pe departe, sau cel putin asa sper; dar mi-ar fi placut mie sa fie]. sunt cu preponderenta cadre fixe. 4 x 4, ca la teatru. daca ar fi fost filmat mai inspre vremurile noastre, si nu la 1975, poate-poate aveam ceva de placut si la filmul asta. ar fi interesant de stiut cum s-ar trata acum, dpdv vizual, asa poveste.

“you’re looking at me like i just asked you the fucking square root of something”

nu prea mai am chef de filme si ma scoate din sarite chestia asta. bine, nu mai am chef de nimic in general. si nici timp. sunt foarte convinsa ca undeva unde e foarte cald si unde marea e foarte albastra ma asteapta un hamac, cocktailuri scarbos de dulci cu umbreluta, tigari parfumate si niste paji cu evantaie. i just don’t have the map of the place yet, ok?

cool hand luke, din care am ramas cu o pereche de ochi albastri, pfoa, ce barbat, nene, l-as fi conservat, si cu o voce [zee boss...].

down by law de jarmusch. it’s not where you start - it’s where you start again. funny, m-a deranjat ca e prea static si cuminte, mi-a placut mult clownul de roberto benigni, ca de obicei.

dead man, tot de jarmusch, nu m-a atins. i hated the fat native american. imi placea de gioni depp in roluri de weirdo, acum nu-mi mai, m-a enervat si in ciarli si fabrica de ciucalata. nu si nu.

the bird people in china de takashi miike. datorita povestii, i got my hopes up. si m-am ales cu prafu de pe toba. n-am avut rabdare, e prea lung, nu mi-a spus nimic la nivel de imagine. am ffwd intr-o veselie si deci n-as putea spune ca l-am vazut cum trebuie, da’ stiu sigur ca n-o sa mai incerc.

shrek the 3rd. din lipsa de locuri la varianta cu subtitrari, am ajuns sa vad varianta dublata. partea a treia mi s-a parut mai funny decat celelalte. dintre vocile romanesti, n-am recunoscut-o decat pe adriana trandafir. partea proasta e ca mi-a lipsit vocea lui antonio banderas, care e bestial in puss-in-boots. eu - si o buna parte in cinematografia mondiala, sunt sigura - i-as fi foarte recunoascatoare lui cameron diaz daca si-ar limita talentul actoricesc la voce pentru personaje animate, scutind telespectatoru’ onest de moaca aia a ei care cere palme. traducerea replicilor e facuta cu furca, adica e o punere-in-engleza, nu o tradaptare, nici nu ma asteptam la altceva. totusi, a fost comod si destul de amuzant sa aud replicile, nu sa le citesc.

smokin’ aces - misto, pentru genul lui, dar nu m-a dat pe spate. alicia keys arata de-ntepenesti, ca de obicei.

shutter - un horror thailandez cu gauri adanci si hibe groase la nivel de scenariu. despre niste cretini care au parte de ce-au meritat, practic. si despre spirite care te bantuie si nu te mai lasa si te imping la suicid si apar in fotografii, lol de lol. nu e nimic deosebit, dar m-am speriat zdravan de cateva ori, deci nu-mi pare rau ca l-am vazut.

hostel de eli roth, produs de twentin quarantino, duet de la care asteptam cu sufletul la gura si cu lumina stinsa hostel II si grindhouse. scary enough, dar scenele cu adevarat viscerale sunt prea putine. cam prea intunecat [la propriu]. foarte tare manipularea regizorala a cetei de juniori aurolaci, mi-a dat fiori.

“funerals. sex. death. i’m gonna go out and play”

the unsaid - un thriller cu andy garcia, cum altfel decat misto.

ghost dog - the way of the samurai de jim jarmusch. cu recent oscarizatul forest whitaker, respect. mafioti, carti, porumbei calatori si inghetata, that’s jarmusch. din nou, amprentele lui: ingenuitate, puritate, inocenta, delicatete, alienare, commitment. plus muzica bestiala a lui rza. am lacrimat umpic la final, da’ sa nu mai spuneti la nimeni.

hurlyburly: foarte tare, frate!!! sean penn, kevin spacey, chazz palminteri. pe scurt: glam sex + glam drugs + glam philosophy = shitty lives, where corny issues prevail. un scenariu fabulos [deci my kind of movie] - si asta pentru ca are la baza o piesa de david rabe, ceea ce explica si faptul ca-i static si teatral. replici memorabile sunt ridicate la fileu cu o viteza uluitoare, de fapt, n-as zice ca e vorba de tenis verbal, ci mai degraba de squash! spacey, care e unul dintre actorii mei - fetis, nu se dezminte nici in filmul asta - e cinicul perfect, iar chestia asta combinata cu carisma lui is simply to die for.

you want me to be kinder! softer! i say… i say no! be harder! be a rock. or polyurethane! i say, be a thing and live.

if your manner of speech is in any way a reflection of what goes on inside your head, you are lucky you can tie your shoes.

i don’t care.
what do you mean, you don’t care?
it doesn’t matter to me anymore.
no, it matters, and you care. what you mean is it doesn’t make any difference!
UGH! i cannot stand this semantic insanity ANYMORE! i can’t be that specific about my feelings! i can’t!

he’s a broad already, phil. she’s done everything that every other broad done. she had a dump on me.

funerals. sex. death. i’m gonna go out and play.

a scanner darkly. keanu reeves, woody harrelson, robert downey jr., winona ryder. ecranizare dupa un roman de philip k. dick. pe sistemu’ “nu drogurilor, da benzilor desenate” [aici aud cel putin un cetitor razand...], ceea ce mi s-a parut interesant la filmul asta e felul in care e facut: cu creionul pe hartie, cel putin in prima faza. dupa ce-am trecut de discomfortul provocat de figurile si corpurile unor actori pe care-i stiu ca-s alcatuiti din carne si oase, plus miscarile lor chinuite, am putut sa apreciez si arta desenului combinat cu imaginile miscatoare… e frumos si placut ochiului. great handjob, ca sa zic asa. mai multe despre tehnica folosita aici.

13 [tzameti] de gela babluani. castigator anul trecut la sundance, la tiff si la venetia. cinematografie de o puritate si o eleganta de zile mari. impresionant, curat, pur, filmul ca si pustiul ala, care e de mare angajament. eu nu l-am digerat in nici un caz ca pe un thriller, desi asa e vandut. partial, e un fel de fight club “caritabil”, cu mize mai mari. pe de alte parti, e un film despre altruismul care costa prea scump.

cet obscur objet du désir, de luis buñuel. au fost momente cand am ras cu lacrimi, ca si la le charme discret de la bourgeoisie. ca doar dragostea te face de tot rasul, asta e :)). carole bouquet si angela molina in acelasi rol de micuta perversa care-l joaca in [si nu intre] picioare pe fernando rey. ceea ce n-am inteles e argumentul utilizarii a doua actrite pentru ca ar reprezenta doua fatete ale personalitatii ei [nu-s deloc diferite din punctul asta de vedere]. filmul e ca o partida de sex fara orgasm [exact ca si le charme discret de la bourgeoisie]: nimic finalizat, cautare perpetua, obsesie, masochism figurat, poate si un usor feminism… and yet so awesome!:)

la grande bouffe, sau sex, imbuibare si consum pana la darea coltului. rasu’-plansu’ cu marcello mastroianni, michel piccoli, ugo tognazzi si philippe noiret. hedonist, orgiastic, bulimic, a se consuma cu multa lamaie.

“love is a mighty power”

a love song for bobby long makes one long… for wanting to sense new orleans, heat and quietness. sunt putine filme in care nu-mi vine sa-l iau la palme pe john travolta, cu toata charisma lui cu tot. asta e unul dintre ele, fiindca face un personaj jos palaria.

bin jip de kim ki-duk e un film curat, emotionant si mai mult decat tandru. in tot: joc, gestica, mimica, atmosfera, imagine, lumini. te bucuri de el fara cuvinte, asa cum si personajele se iubesc fara sa vorbeasca. minunat.

little children de todd field. chestia tare e ca mi-a amintit de in the bedroom, pe care l-am vazut acum multi ani si care mi-a placut tare, iar cand am cercetat umpic situatiunea am vazut ca-i facut tot de el. avem kate winslet in rol de mama casnica, adulterina si inadaptabila la viata dintr-o suburbie americana tipica. the “little children” din titlu nu sunt neaparat copiii comunitatii amenintati de vecinul pedofil proaspat iesit din inchisoare. mai degraba, sunt personajul lui kate si cel al lui tom wilson, care, o data ce-si experimenteaza povestea pasionala la varsta adulta, a casniciei rutiniere si a copiilor care nu le permit sa mai aiba timp pentru ei, se reintorc “acasa” [invigorati si deloc spasiti], dupa ce s-au dedulcit dintr-un soi de fruct oprit din care au avut curajul sa se infrupte… si bine ca l-au avut. frumos de tot.

the lost room e un film in trei parti ["the key and the clock", "the comb and the box", "the eye and the prime object"] facut pentru sci fi channel, cu peter krause, kevin pollak si julianna margulies. mie mi-a placut mult povestea: o camera de motel se transforma intr-o poarta catre un univers paralel, iar obiectele care existau inauntru capata caracteristici neobisnuite. cei care ajung in posesia lor se organizeaza in secte, grupuri si bisericute, colectionandu-le, utilizandu-le in folosul propriu, luptandu-se cu disperare pentru ele si confruntandu-se cu raul pe care il aduce cu sine manipularea lor. ba chiar se crede ca obiectele ar fi parti dintr-o entitate divina, iar aducerea lor impreuna ar fi un fel de second coming. very catchy and entertaining.

breaking the waves. din nou, von trier si iubirea cre[s]tina. am sa spun ce probabil s-a spus de sute de ori despre filmul asta. normalitatea e un concept ultrasubiectiv. iar granita dintre normalitate si boala psihica e uneori foarte greu de trasat. emily watson e sublima. personajul ei stie ca love is a mighty power si-atunci isi pune trupul in slujba ei si a lui dumnezeu prin sacrificiu. e “nebuna satului”? e doar indragostita si-atat? e o nebuna indragostita? sau e doar de o naivitate incredibila, ceea ce o conduce, inevitabil, la autodistrugere? nu stiu si nu cred ca mai conteaza. ceea ce sigur stiu e ca filmul asta e maret. si breathtaking.

the faculty. un horror [vorba vine...] de robert rodriguez cu josh hartnett, elijah wood, salma hayek, famke jannsen, usher. varza. avem niste profesori posedati de extraterestri & elevii lor, care incearca sa-i impiedice pe astia sa nu se reproduca, pardon, sa nu contamineze toata natiunea cu gena extraterestra. foarte multa varza si in ceea ce priveste scenariul. de exemplu: I’m sick of you, little boy. And if I have to see you peddling your little “Wonder Dust” again, I’m gonna shove my foot so far up your ass, you’ll be sucking my toes ’till graduation. plus multiple referiri la stephen king, robert zemeckis si alti creatori de senzatii tari cu care se fac comparatii mai mult sau mai putin implicite. mai aveau umpic si introduceau o scena in care personajele se uitau un horror zicand “stai! nu raspunde la telefon! vezi ca monstrul e dupa usa!”, ca-n toate horrorurile proaste. so lame. in fine, filmul are aerul ca nu se ia prea mult in serios, din fericire, asa ca macar sper ca echipa s-a distrat la filmari, ca eu nu.