GQ iulie

Un domn cu clasă

Născut acum aproape jumătate de secol într-o familie de profesori universitari și departe de a fi vreun mascul alfa sau vreun fioros sexos, Colin Firth mustește de clasa și eleganța britanice prin toți porii.

În cele mai recente filme ale sale, Firth a ales să construiască două personaje ce-i confirmă statutul de gentleman: un profesor care încearcă să supraviețuiascaă decesului soției în "Genova" și un aristocrat sufocat de canoanele vremii în "Easy Virtue / Secrete din trecut".

Clasa italiană



Genova, cu străduțele ei înguste și întortocheate, cu elemente disturbante (a se citi "oameni") care ți se bagă în suflet și se iau de tine la fiecare pas pare să fie, totuși, locul perfect unde te vindeci de moarte - Joe, personajul lui Firth, evadează aici ca să scape de calvarul provocat de decesul soției într-un accident de mașină. În această lume nouă, predă engleza la universitate, are grijă de fiicele sale și își circumscrie acțiunile la afirmația unei studente italience de care se va lăsa, ulterior, cucerit: "noi, italienii, știm să ne distrăm, nu ca voi". Orașul - ca și oamenii de aici - e puternic romantizat, dar nu te poți împiedica să concluzionezi că unele clișee au ajuns clișee tocmai fiindcă sunt adevărate - da, Genova vindecă, da, italienii copleșesc prin pofta lor de a trăi și da, viața merge înainte, mai ales dacă ești într-un loc în care te poți îmbogăți sufletește.

Filmul curge lin până în momentul când te trezești că tresari din încordarea relaxată, din cauza camerei lui Michael Winterbottom care parcă înțepenește și așteaptă reacția de la privitor, nu de la personaje. Cadru cu cadru, filmul facilitează saltul privitorului de la poziția de simplu observator la aceea de agent de reacție, afundându-l adânc în poveste.

Dacă Joe încearcă să reziste prin putere și tandrețe, fetele, în schimb, caută moartea - cea mare n-are nicio problemă să meargă în mașini cu iubitul în stare cel puțin euforică sau să facă slalom pe scutere prin tuneluri în cam aceeași stare, iar cea mică dispare brusc, are viziuni cu mama moartă, retrăiește accidentul la care a fost martoră și îl ilustrează prin desene.

Trauma îi face pe cei trei să se îndepărteze unul de celălalt la nivel emoțional și să-și caute salvarea în brațele altora, dar Genova e elementul care îi apropie. Orașul rămâne - culmea - cel mai uman personaj dintre toate. Adăpostește, oferă refugiu și alinare, facilitează "întâlniri" cu cei din lumea de dincolo și o serie de experiențe care ajută protagoniștii să evolueze, să iasă din încremenirea pe care durerea o aduce cu sine: stângaci, Joe se lasă ”domesticit” de o studentă, fiica sa cea mică se apropie de o veche prietenă a tatălui, iar cea mare își descoperă sexualitatea tot aici.

Pentru că plotul e simplu, frumusețea melancolică a orașului se concretizează mai ales prin stările personajelor, care sunt transpuse, etapizat, într-o atmosferă de o frumusețe desăvârșită pe care o surclasează numai eleganța caracterelor acestora.

Clasa britanică



"Easy Virtue" este – vă promit! - cel mai fermecător, amuzant, viu și plin de va-va-voom film pe care îl veți vedea pentru multă vreme de-acum încolo. E o ecranizare după o piesă de Noel Coward - cel care a inventat, practic, conceptul de "britishness" în secolul XX.

Personajul Jessicăi Biel pică în casa familiei Whittaker ca nuca-n perete. Cu părul ei blond (o nuanță urâtă, ce-i drept) și înfoiat, cu cerceii ei din altă lume, cu pantalonii atât de avant-garde și cu mașinile ei de două locuri, e un element american disturbant și sarmant în cea mai scorțoasă și britanică familie posibilă, care o respinge instantaneu - evident, cu excepția membrilor de sex masculin agasați de cleveteala feminină și blazați în cel mai postbelic mod cu putință.

Veți regăsi o Kristin Scott - Thomas ciudată în rolul soacrei înăcrite care nu-și acceptă nora - cu siguranță, erau o grămadă de alte actrițe care puteau fi și mai afurisite în rol. Pe de altă parte, Jessica Biel se achită cel puțin onorabil de datorie. Greu de crezut că a făcut "Easy Virtue" după "Al șaptelea cer / Seventh Heaven" și eșecul de proporții epice care a fost "Stealth".

Colin Firth, însă, îmbracă, așa cum îi stă bine și îl avantajează, o haină a naturaleții elegante - e singurul om care o place cu adevărat și o apără pe intrusă de scorpii. Gestul său final - deloc neașteptat, dar imprevizibil - îl scoate din galeria rebelilor pasivi care cel mult sporovăiesc despre schimbare, dar acționează - și îl aduce printre razvrătiții care au curajul să-și caute fericirea, fie chiar și în al doisprezecelea ceas.

Iar dacă mai țineti minte "Jurnalul lui Bridget Jones", trebuie să recunoașteți: puțini domni pot purta un oribil pulover cu reni arborând o seninătate și o lipsă de ostentație atât de irezistibile ca personajul lui Firth, Mark Darcy. Go Colin!

GQ nr. 3 - aprilie

Băieți de caracter

Personajele din seriale trebuie să ajungă prietenii tăi, iar episoadele – niște telefoane pe care le dai în trafic ca să-i întrebi de sănătate. Altfel, înseamnă că serialul e prost.


Doi gentlemeni respectabili, dotați cu lipici, magneți și alte echipamente de primă mână duc o bătălie clasică pentru a ne ocupa timpul petrecut in fața televizorului cu două seriale care i-au lăsat pe americani cu gura și… ochii căscați. Californication a punctat un premiu Emmy și un Glob de Aur pentru rolul David Duchovny în rolul Hank Moody. Iar True Blood, scris de Allan Ball, care a mai creat și Sub pământ SRL și American Beauty, e câștigător al unui Glob de Aur pentru Anna Paquin în rolul Sookie Stackhouse. Ambele sunt producții originale HBO și pot fi vizionate pe HBO România.

Aș vrea să fiu Hank Moody.

Aș fi un scriitor a cărui carieră arată ca un grafic de funcții: succes, ratare, succes brusc datorită mediului online (cu ajutorul unui blog, evident). Aș avea fițe gen blocaje scriitoricești, lipsă de inspirație și de muze și m-ar caracteriza o boemie arogantă din care n-aș vrea să ies nici mort. Aș fi un copil mare.

M-aș culca din greșeală cu fiica minoră a angajatorului meu, care e totodată și viitorul soț al fostei mele soții (cu care, de fapt, n-am fost căsătorit niciodată).

Aș avea o fiică de treisprezece ani care, de cele mai multe ori, ar fi mai deșteaptă și mai înțeleaptă decât mine. De fapt, procentul de oameni care pot fi mai deștepți decât mine atunci când nu scriu ar fi într-o continuă creștere.

Aș ajunge sa ma culc de puține și intense ori cu cele majoritatea tipelor ca-mi pică în… fața ochilor. Fie că sunt menajere în reședințe prentețioase sau hippioate pe care le întâlnesc la supermarket și al căror nume nu-l cunosc. Doar e cel mai bun remediu pentru criza vârstei mijlocii! Dar aș iubi o singură femeie. Pe aceea care are cel mai frumos zâmbet din LA, din SUA, poate chiar din lume. Dar n-aș recunoaște asta decât atunci când e prea târziu ca să mai conteze, doar așa, ca să fiu tipic până la capăt. Și n-aș putea niciodată să prizez cocaină de pe fundul unei femei fără să mă întreb care-i sunt speranțele și visele – nu-i politicos.

Mi-aș putea permite să-i spun oricărui tip pe care nu-l suport ”Ia uită-te la ceas, să vezi ce târziu s-a făcut. Limba mica e la ”te” și cea mare la ”fut””. Aș avea un întreg arsenal de replici deștepte pe care le-aș mitralia spontan în stânga și-n dreapta. Aș avea un vocabular de invidiat pe care aș putea să mi-l expun peste tot, de la interviuri pentru radio până la discursuri de cucerit sexul cel mai frumos.

Aș avea tatuaje de star rock, bijuterii de star rock, eh, aș fi chiar prieten cu un star rock cu care aș împărți femei și căruia i-aș scrie biografia. Iar agentul meu literar ar fi un chel dement și pervers cu care m-aș înțelege perfect.

Aș fi suficient de puternic, de relaxat și de elegant încât să nu-mi fac prea mult sânge rău atunci când o fostă amantă îmi plagiază cel mai recent roman, cu care câștigă apoi celebritatea instantanee. Aș fi un tip cool. Și aș avea mulți fani în România!

Alteori aș vrea să fiu Bill Compton.

Aș trăi în Bon Temps, Louisiana, în America anilor 2000 și aș suge sânge așa cum beți voi bere. Aș face lucruri rele pe întuneric fetelor frumoase. Sigur, pun pariu că o să ziceți imediat: ”Păi, asta pot și eu!” Mmmnu. Sau, cu siguranță, nu cu același zvâc, aceeași pasiune și incomensurabilă ardere cu care o facem noi. Serios. N-ai decât să te uiți și să înveți.

Când discriminarea contra vampirilor, dar și acțiunile ipocrite care sunt întreprinse pentru a o stopa sunt două componente esențiale ale lumii de azi, sângele artificial ajunge să fie inventat, îmbuteliat, marketat și azvârlit pe piață. Evident, e o porcărie - are gust de rugină lichidă. Dar e motivul pentru care nouă, vampirilor ni s-a permis să ne integrăm propriile comunități închise în mijlocul comunităților la fel de închise, dar rasiste, de oameni obișnuiți. E și motivul pentru care am ”evoluat” - de la paria la cetățeni cu drepturi egale. Tot sângele artificial e cel care ar trebui să funcționeze pe post de lubrifiant al relațiilor dintre vampiri și cei ca voi. Dar lumea s-a împărțit deja în două: cei care sunt cu noi (cu care avem legături strânse fără a ne înfige caninii în pielea lor) și cei cărora le e frică de noi (adică aceia care sunt gustoși și apetisanți).

Iar eu aș fi printre puținii vampiri care ar încerca să dovedească faptul că noi și voi nu suntem ca apa și uleiul. Mi-aș face veacul într-un bar unde m-aș îndrăgosti de o persoană cu puteri speciale, căreia îi ajunge cu cuțitul la os și colții la gât din ce în ce mai des. Și ea ar fi o inadaptată, ca și mine, pentru că ar avea abilități speciale – ar putea să citească gândurile oamenilor. Ar fi înconjurată se un șef îndrăgostit în secret de ea, un prieten homosexual care face contrabandă cu sînge de vampir, un frate nemernic și nerecunoscător și o prietenă cu o mamă alcoolică și abuzivă.

Sigur, aș fi lângă ea ori de câte ori ar avea nevoie de mine. Mai puțin în cazurile când sunt judecat de vampirii seniori pentru că nu am întrecut măsura suficient de mult, pentru că nu am câștigat destui prozeliți pentru ordinul vampirilor și mai ales pentru că am reușit să mă combin cu cineva din afara lui.

… dar dacă stau să mă gândesc bine, aș vrea să fiu 2 în 1.

GQ, nr. 2, martie 2009

Poate crezi că ai răspunsuri la toate întrebările și ești de părere că ți se cuvine totul, fiindcă ești unic și special. Poate n-a fost nevoie să lupți niciodată pentru nimic. Poate ai fost doar o altă oaie într-o turmă uniformă și n-ai ieșit cu nimic în evidență. Poate că faci parte dintre cei care au avut bani de la părinți și nici o idee. Poate că aceia care nu-ți seamănă îți sunt indiferenți, sau poate te enervează atât de tare încât i-ai omorî pe toți dacă ți-ar sta în putere. Poate nu ai avut niciodată ceva în care să crezi cu putere. Poate că ești de părere că politica e o aiureală cu care nu merită să-ți pierzi timpul. Poate nu ai pus niciodată interesele celorlalți mai presus de ale tale. Sau, poate, pur și simplu, ești prea ocupat să-ți pese de ceilalți. Dacă ești toate astea sau doar câteva, atunci nu te uita la Milk. Nu-i de tine.

Dacă însă nu te recunoști în cele de mai sus, regalează-te cu performanța lui Sean Penn din cel mai recent film al lui Gus Van Sant. Nominalizat la 8 premii Oscar, acesta reprezintă a doua încercare (de această dată reușită) a lui Van Sant de a face un film despre Harvey Milk. Milk a fost unul dintre cei mai cunoscuți politicieni și activiști americani. Deși a avut o carieră scurtă în politică, a luptat pentru drepturile homosexualilor, devenind o figură celebră a comunității gay. El este cel care a făcut America și lumea întreagă să admită ca un reprezentat al unei minorități sexuale poate avea succes în politică și în viața privată. Cât despre film, putem afirma fără ezitare că Sean Penn a pus-o. De un premiu Oscar.

În piesa “Negustorul din Veneția” de Shakespeare, cămătarul Shylock îi cere lui Antonio, în loc de bani, o jumătate de kilogram din propria sa carne. În Seven Pounds, Will Smith e gata să cedeze vreo șapte. Inclusiv organe interne.

E greu de vorbit despre “Seven Pounds”. Dar trebuie să știi că… it’s not for sissies. La a doua colaborare cu regizorul Gabriele Muccino, după “The Pursuit Of Happyness / În căutarea fericirii” (2006), Will Smith face un rol ru-pă-tor alături de Rosario Dawson. E suficient să spunem că personajul lui Will e protagonistul unui accident în urma căruia mor șapte persoane, cu tot cu viitoarea sa soție. Hăituit de remușcări cumplite, acesta încearcă să ajute oameni nevoiași, după ce-i supune la diverse teste, pentru a se convinge că merită într-adevăr. Însa acest ajutor e… împins la extrem. Cum ziceam, nu-i un film de văzut, totuși, într-o duminică după-amiaza. Nu de alta, dar după o să fiți ușor dărâmați. Și n-o să mai aveți niciun chef de treburile administrative aferente unei seri de duminică.

Watchmen

De la regizorul lui “300”. Dacă îți plac în general ecranizările după benzi desenate, o să iubești“Watchmen”. Credeai că a fi superou înseamnă să fii infailibil? Ei bine, te înșeli. Li se întâmplă chiar și celor mai buni dintre noi. De văzut cu băieții, neapărat în 3d, ca să te simți parte a lumii în care supereroii costumați fac parte din peisajul cotidian.

Doubt

Scandal cu iz de pedofilie și gelozie într-o școală catolică, unde un preot devine mult prea afectuos cu un elev de culoare. Ecranizare după o piesă care a câștigat premiul Pulitzer, scrisă chiar de regizorul John Patrick Shanley. Cu oscarizații Philip Seymour – Hoffman și Meryl Streep. De văzut cu prietena cea mai bună, la cinema.

Two Lovers

Se zice că între două nu te plouă, dar nici bine nu-ți e. Un tip are de ales între o fată drăguță pe care i-o prezintă părinții și o nouă și fascinantă vecină. De văzut cu iubita, pe canapea. Ei o să-i placă de Joaquin Phoenix, ție de Vinessa Shaw, și pe amândoi o să vă enerveze Gwyneth Paltrow.

GQ, ianuarie - februarie 2009

Vin. La orice oră.

Ele îl prețuiesc, ei îl disprețuiesc. Sau era invers? Probabil că adevărul e undeva la mijloc. Eu însă sunt de părere că Vin e un tip pe cinste si vreau să vă povestesc de ce.

• Vin Diesel s-a născut în Rac – o zodie excelentă. De ce? Chris O'Donnell, Meryl Streep, Harrison Ford, Kathy Bates, Lindsay Lohan, Liv Tyler, Pamela Anderson, Tom Hanks, Will Ferrell, Sandra Oh, Forest Whitaker, John Cusack, Anjelica Huston, Kevin Bacon, Robin Williams, Tom Stoppard sunt cu toții Raci.

• Din fericire pentru noi toți, tatăl său vitreg (profesor de teatru) și mama (psiholog) l-au sprijinit și impulsionat să intre în lumea actoriei.

• A fost un rebel încă de mic. La 7 ani, a încercat să vandalizeze, împreună cu prietenii, teatrul în care se juca o piesă pentru copii, dar directoarea le-a oferit câte un rol tuturor celor din gașcă.

• S-a lăsat de facultate ca să scrie, regizeze, producă și joace într-un film de scurt-metraj (“Multi-Facial”, 1999), care a fost foarte bine primit la Cannes și a atras atenția lui Steven Spielberg. Acesta i-a oferit un rol în ”Saving Private Ryan”, în 1998. Tot scurtul i-a adus și posibilitatea de a fi voice over în filmul de animație “The Iron Giant” (1999), iar restul… e deja istorie.

• Ca să facă rost de bani pentru filme, a fost breakdancer, a vândut becuri, iar la 17 ani era bodyguard prin cluburile new yorkeze. Tot în această perioadă și-a schimbat numele real în Vin Diesel. “Vin” pentru că e o prescurtare a numelui său de familie, iar “Diesel” fiindcă e o trimitere la energia sa inepuizabilă.

• Următorul său film, “Strays” (1997) a fost foarte bine primit la Festivalul de film de la Sundance. Vin a scris și un sequel la acest film, "Doormen", bazat pe experiențele sale din perioada când a fost bodyguard – pe care încă nu a avut ocazia să-l realizeze.

• Dacă te-ai înveli în vocea lui, ai putea să petreci câteva zile la poli, fără să dârdâi.

• Arată ca un vis frumos, dar nu pune mare preț pe asta și e beneficiarul unui pronunțat simț al ludicului.

• E un tip care nu s-a luat niciodată prea în serios. Eroii de acțiune pe care îi interpretează au întotdeauna umor, dar reușesc să nu cadă în penibil și ridicol.

• E mândrul proprietar al unui Mastiff italian. Un bărbat care iubește câinii – ce poate fi mai sexy de-atât?

• Joacă “Dungeons and Dragons” de 24 de ani și e fan “World Of Warcraft”.

• Are origini exotice, care uneori l-au împiedicat să obțină rolurile dorite. Compania sa de producție se numește “One Race”.

• A fost la un pas de a fi protagonistul din “Hellboy”, dar regizorul Guillermo del Toro a fost de părere că Ron Perlman e perfect pentru rol.

• S-a certat cu John Frankenheimer și a părăsit, astfel, platourile de filmare de la “Reindeer Games”, pentru că “nu poate juca în ceva ce nu crede”.

• S-a îngrășat 16 kilograme pentru rolul din “Find Me Guilty” (2006). Arta cere sacrificii!

• Are o fetiță în vârstă de 7 luni, despre care declară ca e cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată și ca ea i-a scos la iveală latura tandră.

• După succesele “Pitch Black” (2000), “The Fast and the Furious” (2001), “xXx” (2002), “The Chronicles of Riddick” (2004) și “A Man Apart” (2003), a demonstrat că e mult mai mult decât un pachet arătos de mușchi, interpretand magistral rolul unui mafiot italian - Sidney Lumet l-a distribuit în “Find Me Guilty” (2006).

• În acest an, Vin joaca în “Babylon A.D.”, un film de acțiune în buna tradiție a producțiilor cu care a obișnuit fanii genului.

• La capitolul proiecte cinematografice, are în pregătire un lung metraj de animație, o continuare la “The Fast And The Furious” și rolul principal din “Hannibal The Conqueror”, pe care îl și regizează.

• În ceea ce privește viața sa personală, actorul a declarat că “respectă un cod al tăcerii” bazat pe discreție și bun simt.

Cum să nu-l iubești pe Vin?

GQ Romania, nr. 0, octombrie 2008

Dragoste la vedere

Ai iubi o femeie care îţi face zile fripte? Care te ameţeşte, te provoacă şi te bagă în bucluc? Neil o iubeşte. Iar Violet are grijă să aţâţe focul. De aici rezultă o poveste de dragoste fără baloane şi sirop, doar cu răpiri, înscenări, infractori şi multă adrenalină. În „Detectivi de cartier“ nu e loc de plictiseală.

Dragă Neil,

Dacă te pun sub lupă, văd un împătimit al filmelor care n-are nici cea mai mică idee că viaţa lui va deveni în curând unul. Preferi clasicele, mai ales aşa-zisele filme noir. Pe lângă tendinţe voyeuriste, mai ai şi un centru de închiriat filme. Te simţi un mic John Cusack în „High Fidelity”, nu? A, să nu uit: ești accesorizat cu o iubită hilar de falsă şi de superficială. Noroc că v-aţi despărţit după ce plătiseşi chelnerul să toarne peste ea un pahar cu apă, doar ca să vezi cum reacţionează.

Dar „un împătimit” e deja culmea eufemismului. Tu oricum trăieşti prin filme. Când ne-am întâlnit prima oară, în centrul tău de închirieri, am minţit că am pe cineva bolnav, iar tu mi-ai răspuns că nu-mi poţi face o recomandare decât dacă îţi spun ce fel de boală are. Ca să nu mai zic că amicii tăi aruncă o privire unei casete derulate aproximativ până la jumătate şi fac pariuri legate de scena la care a fost scoasă din video player.

Puţin cam prea meticulos, nu crezi? E evident că la momentul respectiv aveai nevoie de o femme fatale cât mai atipică şi simpatică: eu!

Şi totuşi, cum te îndrăgosteşti de o femeie care nu împărtăşeşte pasiunea vieţii tale? Înlocuieşti pasiunea cu femeia... sau o laşi pe ea să te influenţeze. Respectiv, să te atragă din aventură în aventură, din conflict în conflict, să te aducă din pragul disperării în prag de moarte, o laşi să-ţi ia din mână lupa cu care priveai cele mai mici detalii din filme şi să-ţi dea un binoclu, ca să vezi bucăţi de viaţă reală.

Până să apar eu, te mulțumeai doar cu văzutul de filme, dar te-am învăţat că trebuie să şi faci ceva în privinţa lucrurilor pe care le vezi. Şi dacă ţi-am jucat renghiuri, ţi-am făcut farse, ţi-am trimis pe cap recuperatori falşi, mi-am înscenat propria răpire, te-am minţit că trebuie să mă salvezi din ghearele fostului care mă urmăreşte... toate astea au fost pentru că urăsc să mă plictisesc şi iubesc să nu te plictiseşti lângă mine.

Am fost vagă în privinţa identităţii mele ca să fiu sigură că misterul nu se spulberă nici dacă mă urmăreşti. Te-am provocat mereu pentru că doar aşa dragostea se instalează treptat şi pentru totdeauna. Oare nu știai că spionarea e actul suprem de afecţiune? Nu se mai practică de mult timp banalele și expiratele „ce zodie eşti? care sunt filmele tale preferate?” la primele întâlniri. Am ridicat voyeurismul la rang de condiţie a iubirii. Cu ajutorul meu, filmele au devenit viaţă.

Tu pasiv, eu activă. Tu observi, eu acţionez. Fiecare îl iubeşte pe celălalt. Totul a devenit un fel de „Jeux d’enfants”. Cap ou pas cap? Deja contaminat cu microbul antiplictiseală, ai ajuns mai înnebunit după aventură ca niciodată.

Dar ştii? În toate filmele noir la care te uitai tu, „la femme fatale” se dovedeşte a fi o scorpie care-l joacă pe degete pe protagonist, iar el e singurul care nu-şi dă seama de asta. Poate ar fi cazul să-mi iau definitiv picioarele la spinare, şi de data asta pe bune. Nuuu... nu deveni depresiv şi imposibil. Cum ai putut să crezi, fie chiar şi pentru o clipă, că de data asta vorbeam serios? Te plac cu adevărat şi te provoc clipă de clipă pentru că nu vreau ca peste un timp să mă vezi ca pe un pantof vechi şi comod, cu care te-ai obişnuit atât de bine. La urma urmei, jumătate din viaţă ţi-ai petrecut-o printre personaje fictive – şi cine poate concura cu aşa ceva? Preferi cumva să te plictiseşti alături de o femeie banală sau să trăieşti cu sufletul la gură, mereu în alertă, cu teama să nu te trezeşti într-o zi fără mine? Vezi? Ştiam eu.


Am început cu vandalizarea unui magazin de filme. Consecinţele au fost fireşti: jocuri, rafturi răsturnate, alarme, poliţie, fugă, minciuni. Am continuat cu tot ce se poate mai fantast în materie de voyeurism. Şi n-o să ne oprim niciodată. Pentru că ne iubim pe bune. Suntem „Detectivi de cartier”*.

Cu dragoste,

Violet.



* „Watching The Detectives“ - „Detectivi de cartier“ (2007), un film de Paul Soter, cu Cillian Murphy (Neil) şi Lucy Liu (Violet).